Ce am simțit fizic și psihic ?

Să fii diagnosticat cu cancer, indiferent de natura lui, nu este un lucru tocmai placut, pentru absolut nimeni. Aflarea acestei veşti declanşează aproape instantaneu un val de emoţii care mai de care mai apăsătoare, mai ciudate sau pur şi simplu emoţii. Cei mai mulţi oameni rămân şocaţi când li se spune că au cancer. Devin confuzi, trişti, nemulţumiţi, îşi pun 1000 de întrebări: de ce mi s-a întâmplat mie asta?, de ce eu?, ce am facut?, cu ce am greşit ?, eram sănătos tun, cum se poate una ca asta ?, cum s-a putut întâmpla totul într-un timp atât de scurt? Trăirile pot alterna de la o zi la alta: astăzi să fim mai entuziasmaţi, iar maine cu psihicul la pământ. Nu vă speriaţi, toate aceste lucruri sunt perfect normale în astfel de situaţii. Nu ezitaţi niciodată să cereţi ajutorul celor din jur, cu siguranţă orice prieten adevărat vă va ajuta cu ce poate el la momentul respectiv ca să vă fie bine, vă va asculta şi vă va încuraja necondiţionat.

Cum am primit eu vestea ? Păi ce pot să spun ….. mă consider un ciudat şi credeţi-mă că spun fix adevărul: în momentul când doamna doctor mi-a confirmat diagnosticul de cancer la colon (adenocarcinom)  pur şi simplu nu m-a mişcat cu absolut nimic (şi chiar nu mă aşteptam o clipă să fie vorba despre cancer), parcă mi-ar fi spus că am o răceală şi în următoarele trei zile va trebui să beau ceaiuri. Care a fost primul gand care mi-a trecut prin cap ? I-am dat vestea  mamei care era lângă mine, am mai sunat 2-3 prieteni apropiaţi şi după ce am închis telefonul mi-am zis aşa : nu am timp de pierdut, de acum încolo pentru mine contează fiecare oră care trece fără să fac nimic. Aşa că în momentele respective m-am hotărât că cel mai important lucru e să mă operez. Trecuseră cam 10 minute de când aflasem. Nu mai ştiu exact ce oră era, probabil 14-15, însă ştiu exact data: 14.04.2016, era într-o joi. În seara acelei zile am luat ATITUDINE: am pus mâna pe telefon, am sunat la doctorul care s-a ocupat de mine cât am stat în spital sa mă pun pe picioare şi i-am spus că sunt hotărât să mă operez cât mai curând posibil. Mi-a spus că cel mai devreme pe 09.05.2016 întrucât urma Paştele şi spitalul nu prea avea personal, toţi erau cu gandul la vacanţă. Însă cancerul meu nu prea intra în vacanţă, îşi vedea liniştit de treaba lui – să mă macine pe interior fără oprire. Nu aveam de ales ţinând cont că pe toată perioada şederii mele în spitalul acela m-am simţit tratat cu simţ de raspundere, atât eu cât şi colegii de salon, oamenii de acolo chiar puneau pasiune, se dedicau total, ceva cam neobişnuit pentru un spital de stat. Am simţit că acela este locul care v-a pune piatra de temelie a vindecării mele (şi nu m-am înşelat). Rudele şi prietenii au venit şi ei cu o gramada de variante, în speranţa de a mă ajuta, că nu e prea mult timp până pe 9 mai, că de ce nu încercăm şi in altă parte ? hai în străinatate  şi multe altele. Însă eu eram foarte hotărât, voiam acolo, am văzut cum era şi aveam toată încrederea.

A venit data de 8 mai, era într-o duminică. M-am dus la spital fără pic de frică, fără niciun sentiment negativ, m-am dus acolo senin şi plin de speranţă, eram sigur că acolo e locul unde voi începe procesul de vindecare. Mi-am făcut pregatirea necesară înainte de operaţie, cu laxative pentru a avea colonul curat, au urmat câteva scaune vreo 6-7 (eram tot timpul stresat sa nu găsesc baia ocupată, acesta era cel mai mare stres al meu).

Mi-am propus ca înaintea intervenţiei chirurgicale să nu mă apuc eu să cotrobăi prin cărţi sau pe internet, să văd în ce constă operaţia, cum decurge, cum mă taie, ce îmi scoate, cum îmi scoate şi tot felul de treburi de acest gen. Chiar nu mă ajuta cu absolut nimic să aflu diverse chestii care să nu aibă nicio treabă cu realitatea, de la oameni care au auzit de la un coleg care auzise de la o rudă îndepartată că s-a întâmplat nu ştiu ce, chiar nu eram curios nici măcar să sun vreun doctor să întreb ce şi cum. De ce să îmi fac scenarii, cu siguranţă nu vor coincide cu ce va fi în realitate. Eram foarte liniştit, până la urmă fiecare operaţie are punctele ei culminante, momente mai grele sau, de ce nu, poate decurge ca la carte.

M-am trezit la terapie intensiva, aveam ceva dureri în zona abdominală unde avusese loc „lucrarea”. Au urmat câteva zile cu dureri crunte, asta era cea mai mare nelinişte a mea, DUREREA. Am trăit într-una din zile cea mai mare durere din viaţa mea, când doamna doctor a venit senină şi pur şi simplu m-a apucat de rană şi m-a scuturat de vreo două ori timp de o secundă, a fost ceva crunt, m-am facut instant verde la faţă, nu am urlat, nu am plâns, dar mă simţeam cel mai îndurerat om de pe pământ, la modul fizic. Din cauza acestui episod am rămas cu nişte mici traume, clipele când mergeam la pansat mi se pareau cele mai grele momente din viaţa mea, ţineam asistentele de mâini să nu mă atingă, dar până la urma trebuia să îmi schimbe pansamentul cumva: s-au luptat aşa cu mine cam 11 zile. Când ştiam că urmează să merg în camera „ororii”, adică la pansamente, mă pregateam atât de puternic psihic, îmi adunam absolut toate forţele să rezist şi să mai treacă o zi, încât in ultimile zile mai mult mă „durea” pregătirea psihică, deoarece cea fizică era mult mai blândă decât eram eu obişnuit.

A fost o perioadă în care orice mişcare faceam am aflat că trece prin abdomen. Îmi lua cam 45 de minute să mă dau jos din pat singur, mă târam, mă foiam, dar reuşeam, niciodata nu mi-am pierdut ambiţia şi puterea (maxim când ştiam că urmează ceva dureros).

Durerea şi înţepăturile pentru: analize, glicemie, branule, calmante, antibiotice erau cea mai mare problemă a mea. Nimic altceva nu mă deranja. Chiar mai mult am primit o multime de vizite, rude, prieteni care m-au ajutat foarte mult să accelerez procesul de vindecare, unii veneau zilnic, alţii când aveau timp, dar toţi au contribuit în felul lor la starea mea de acum (care este una foarte buna). Am râs, am povestit, ne-am facut planuri, au fost minunaţi, absolut minunaţi, însă eroul principal e tot MAMA. A fost acolo zilnic, ore în şir, nu mi-a lipsit nimic şi asta a contat extrem de mult.

A venit şi ziua de 20.05.2016 când am fost liber să plec acasă. Aflasem între timp că trebuie să fac chimioterapie. Gândul acesta mă cam îngrozea, recunosc, auzind atâtea şi atâtea poveşti, tocmai de aceea preferam să ştiu cât mai puţine detalii, în general. Aveam cam o luna şi jumătate la dispoziţie să ma hotărăsc unde să fac şedinţele.

În toată perioada petrecută acasă a fost minunat, era incredibil cum zilnic reuşeam să fac câte un mic progres, nu îmi venea să cred că azi ma dădeam jos din pat în 5 minute, faţă de 10-15 cât a durat ieri, nu voi uita prea curand seara când am putut dormi pe o parte dupa zile întregi de dormit pe spate şi cu economie la mişcări să nu cumva să mişc din abdomen, mi s-a părut absolut fenomenal când am început să prind o oarecare viteză pe scări sau când m-am legat singur la şireturi prima dată. Toate aceste progrese mă faceau fericit, îmi dădeau speranţă că toate lucrurile vor reveni la normal cât mai curând.

A urmat şi ziua când a trebuit să merg pentru prima dată la oncolog, a fost un pic cam trist să văd că îmi apare numele pe un formular intitulat: „Fişa de evidenţă a bolnavului de cancer”. Am fost informat că va urma o perioadă destul de grea a vieţii mele – chimioterapia. Nu am lasat capul jos, am zis că trebuie să fac şi asta, nu am de ales, LUPTA CONTINUA . Iar ca să am certitudinea că voi ieşi învingător am nevoie să îmi păstrez optimismul şi luciditatea care mi-au călăuzit drumul de la început. Asta am şi făcut.

Am hotărât impreună cu familia că cel mai bine ar fi să urmez tratamentul în străinătate, fusesem prin câteva locuri şi prin Bucureşti, dar ce mă întrista cel mai tare erau oamenii cu probleme, oamenii pe ale căror feţe se citea suferinţa şi durerea, iar partea cea mai grea era că în cele mai multe cazuri erau adunaţi toţi în aceeaşi cameră. Prea multă suferinţă pe metrul pătrat, am zis că poate chestia asta nu îmi va face bine şi dacă am posibilitatea să încerc în altă parte, în altă ţară, într-un loc mai intim.

Mi-am ales clinica, am zburat către acolo, am ajuns şi totul era wow, dacă m-ar fi dus cineva legat la ochi nu mi-aş fi dat seama ca sunt într-un spital, arăta ca un mall nou construit. Într-adevăr, aici fiecare avea camera lui, intimitate totală.

Prima şedinţă, ce am simţit eu la prima sedinţă ? Păi nu conştientizam exact că ce curge din perfuzia aia şi se varsă în venele mele erau nişte substanţe extrem de toxice care urmau să îmi mai taie un pic din entuziasm în perioada urmatoare. Chiar eram vesel, faceam glume, m-am uitat şi la nişte filme, iar cel mai amuzant şi m-am gândit că sunt unic, nu ştiu dacă a mai facut cineva asta: mi-am sunat câţiva prieteni pe Facetime (apel video – ne puteam vedea în timp real) să le dau un „live” de la citostatice, să vadă şi ei camera şi ce făceam eu pe acolo. Au spus că sunt nebun, am râs mult.

O dată cu acumularea şedinţelor începusem să mă simt din ce în ce mai rau, după fiecare şedinţă apăreau alte simptome, iar niciunul nu era prea plăcută, ajunsesem la nivelul la care timp de 10 zile nu prea faceam altceva decât să stau în pat. Era un chin când ştiam că trebuie să merg la doctor sau să am vreun motiv bine întemeiat să ies din casă, pur şi simplu nu mă simţeam în stare. Partea neplăcută era că faceam chimioterapie la fiecare două săptămâni, iar dacă eu 10 zile nu eram om, îmi mai reveneam un pic în următoarele zile după care trebuia să plec iar să fac şedinţa.

După 2-3 şedinţe simţeam că încep să mă degradez, că toate relele pământului se lipesc de mine (ţin să menţionez că parul nu mi-a căzut în totalitate, dar a căzut o parte), mă simţeam din ce în ce mai obosit, aveam neuropatii, pielea se dezintegra, aveam noduri în gat, stări de vomă (câte 10 zile continuu), dureri de picioare, nişte ameţeli groaznice, azi aveam diaree (5-6 scaune pe zi), iar maine eram constipat şi multe altele. A fost o perioadă extrem de grea, cel puţin pentru mine. Am înţeles că nu toţi pacienţii resimt diversele simptome atât de puternic.

Dar în tot acest timp am fost plin de speranţă, am râs, am glumit, am încercat să tratez boala ca pe o problemă nu neapărat de sănatate, ca pe ceva care trebuie rezolvat cât mai repede, am sfidat cancerul, nu l-am lăsat să mă domine, nu am plâns, nu am disperat că ce mă fac, i-am rugat şi pe cei din jur să nu sufere sau măcar nu în prezenţa mea. Făceam numai glume morbide despre mine şi boala mea, în continuare mi se par amuzante. Am reuşit să depăşesc momentul prin a povesti la toată lumea despre boala mea, nu puteam să ţin în mine, asta m-a ajutat foarte mult. Mulţi taximetrişti din Bucureşti au auzit de mine şi de boala mea, nu mă puteam abţine să nu deschid subiectul.

Ajutorul familiei şi al prietenilor de orice natura ar fi fost el a avut un rol hotărâtor în accelerarea procesului de vindecare şi ţin să le mulţumesc pe această cale. M-au ajutat chiar şi oameni pe care nu i-am vazut niciodata, a fost uimitor.

Oameni buni, indiferent de situaţie, păstraţi-vă optimismul, nu vă daţi bătuţi, cancerul nu mai este de multa vreme sinonim cu moartea, tot mai mulţi oameni, prin diverse metode, reuşesc să se vindece, viaţa merită multe sacrificii, lupta e grea, dar cea mai dulce e victoria.

NU UITAŢI NICIODATĂ că există oameni care au învins cumplita boală în faza în care nu li se mai dadea nicio şansă. O minte limpede, mult calm şi optimism sunt doar câteva dintre sentimentele care ajută mult într-o astfel de situaţie. Nu uitati că pe lângă toate tratamentele din lume cel mai important este creierul nostru, CREIERUL VINDECĂ, alimentaţi-l cu ce are nevoie.

One Comment

Leave a Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *