Operaţia de cancer de colon… în detaliu

Orice operaţie are gradul ei de dificultate, indiferent de cât de uşoară pare în orice moment pot apărea complicaţii, lucruri neprevăzute, într-un cuvânt „diverse”. De aceea, în primul rând, vreau să le mulţumesc neapărat medicilor de la Spitalul Sfânta Maria din Bucureşti (nu voiam să dezvălui în mod special spitalul unde am fost operat, dar oamenii de acolo merită, sunt minunaţi cu toţii), de la secţia de chirurgie. Sunt nişte „oameni de pe o altă planetă” care se dedică 1000% meseriei lor, vin noaptea de acasă dacă vreun pacient are o urgenţă ceea ce mi se pare o chestie extraterestră raportându-ne la situaţia actuală a sistemului medical românesc. „Extratereştrii” aceştia sunt tare pricepuţi, nu fac nimic la întâmplare, au aparatură de ultimă generaţie şi cel mai nepământesc lucru: îi tratează pe toţi la fel, indiferent de vârstă, condiţie socială, avere, relaţii etc.

Până anul acesta nu mai fusesem internat într-un spital de foarte mulţi ani, puteam să îmi dau cu parerea doar din ce vedeam pe la televizor, lucruri teribile. Însă în acest spital vă spun că orice om poate merge cu încredere: interiorul şi curăţenia sunt mai mult decât decente, personalul mult peste medie chiar dacă în unele situaţii e depăşit din cauza lipsei de efectiv, însă se descurcă cu brio şi aşa.

A venit şi vremea operaţiei… Pe data de 8 mai, într-o duminică, în următorul  weekend de după Paşte, cu băgăjelul în spinare m-am prezentat la spital pentru a mă înterna. Era linişte, lumea era ca după sărbatori, mulţi dintre pacienţi fiind încă acasă. M-am dus în salonul meu, unde am fost repartizat, mai era încă un pat acolo, dar încă nu venise nimeni. Stăteam singur. Am început să îmi fac pregatirea pentru operaţie.

De când am făcut colonoscopia şi până la data despre care vorbim am tot căutat soluţii să înlocuiesc licoarea odioasă cu gust de ulei din care trebuia să beau 4 litri pentru a avea intestinele curate la intervenţie. Slavă Domnului, am găsit ceva infinit mai prietenos, cu un gust foarte bun faţă de ce eram obişnuit, chiar dacă după ce am băut am făcut aproximativ 8-9 drumuri la baie.

Am ţinut să mă epilez de acasă, mi s-a părut mai sigur chiar dacă îl cunoşteam pe „bărbier” – un om în vârstă tot timpul pus pe glume, până şi el era foarte de treabă. Ar fi însemnat să mă trezesc de la 6 dimineaţa doar ca cineva să mă ia pe sus la epilat, aşa m-am trezit i-am arătat că am facut toată treaba singur şi m-am culcat la loc. A fost foarte mirat domnul respectiv, nu se aştepta, a zis că am făcut treabă bună.

În perioada premergătoare operaţiei am hotărât pe cât posibil să nu mă gândesc sau să scotocesc pe internet date despre operaţie . Nu m-ar fi ajutat la nimic, sigur s-ar fi desfăşurat altfel, ba chiar îmi trecuse prin gând o idee cum că să merg la mare de 1 mai, dar eram prea epuizat să pot face asta aşa că am stat acasă şi am reuşit cu brio să nu mă gândesc la ce va fi.

A venit şi ziua „cea mare”: m-am trezit pe la 6 să mă verifice frizerul, eram pregatit. M-am pus să dorm la loc, iar pe la 8 a venit şi noul meu coleg de salon, un băiat de vreo 25 de ani, cu o problemă minor, foarte de treabă. A ajuns şi mama. Nu mai mâncasem de sâmbătă, dar nu era tocmai o problemă, voiam să vină cât mai repede momentul când voi fi luat în sala de operaţie. Pe la 9:30-10 (nu mai ştiu exact) am fost anunţat că în cel mai scurt timp va începe „distracţia” sau disecţia cum vreţi să o numiţi. Am luat repede telefonul, le-am scris tuturor pe Whatapp că a sosit clipa, mi-am pus halatul pe mine, m-am pupat şi m-am salutat cu toţi cei prezenţi şi am pornit spre sala de operaţii. Am intrat acolo un pic confuz, am zis că vreau la baie, după care m-am întors şi m-am aşezat pe masă. Din 2-3 persoane câte erau acolo deodată s-a umplut sala, toată lumea se pregătea să mă scape de cancer. Din câte ştiu eu au luat parte la operaţiune 3 medici, anestezistul şi câteva ajutoare, peste 10 persoane. Ţin minte că m-au legat de mâini şi de picioare, dar la câtă energie mai aveam eu la momentul acela cred că dacă îmi dădeau două palme dormeam 4 ore garantat şi fără anestezie. Mi-au bagat anestezicul şi în două minute maxim dormeam dus, ştiu că am întrebat cât e ceasul. Operaţia a durat cam 2,5 – 3 ore din spusele mamei.

M-am trezit la terapie intensivă, plin de furtune şi drene: mai exact două drene, sonda pentru urină şi un furtun lung băgat pe nas care ajungea până în stomac, acesta mă deranja cel mai tare, statea lipit de esofag, nu ma lasa să vorbesc cum trebuie, iar în capăt avea o pungă în care se acumula lichidul şi mă obliga să ţin capul într-o parte. A trecut şi mama 5 minute pe acolo, i-am zis că sunt bine, greul a trecut şi să fie veselă că ne supăram, după care am adormit.

M-am trezit iar, durerile începeau să mă chinuie – aceasta a fost cea mai mare problemă a mea, durerea. Nu ştiam cum e taietura, pe lung sau pe lat, nici nu mă interesa, orice mişcare cât de mică era extrem de dureroasă, inclusiv furtunul din nas pe care deja nu il mai suportam. În încăpere mai erau cam alte 5-6 persoane, eram cel mai tânăr. Lângă era o doamnă care aproape că urla de durere, avea ceva mult mai grav, un fel de cancer peste tot, îi cam scosese tot ce se putea, era normal să se comporte aşa, îi tot faceau calmant după calmant în limita permisă. Nu prea puteam să dorm şi nu era bine că trebuia să suport durerea cruntă la orice mişcare, aş fi preferat să stau cumva neclintit, dar era imposibil, plus că de fiecare dată când înghiţeam simţeam lipit pe gât minunatul furtun . La un moment dat a venit un asistent să ma dea cu spirt pe spate, a fost horror, era prima dată când trebuia să mă îndoi de la jumate, la fel şi a doua zi când a trebuit să mă pun în căruţ ca să merg în salon.

Întors în salon, i-am găsit acolo pe băiatul de 25 de ani şi pe mama, m-am pus în pat cu greu, nu ştiam cum să stau ca să nu mă mişc prea tare, am luat telefonul şi am  anunţat pe toată lumea că am revenit în salon teafăr. Ştiu că ne-am uitat şi la un film ca să îmi ţină mintea ocupată.

Nu mai ţin minte exact dacă în ziua aceea, dar aşa cred, mi-a fost scos futunul de pe nas, oricum am simţit o mare uşurare, era altceva. Zilnic mergeam la pansat, era cel mai crunt moment pentru mine, mă durea foarte foarte tare, dar eram conştient că nu voi scăpa prea curând de asta. Până în a 4-a, a 5-a zi eu nu am întrebat şi nu am ştiut dacă operaţia era verticală sau orizontală, în fond cu ce mă ajuta să stiu, sigur nu m-ar fi durut mai puţin.

În a 2-a sau a 3-a zi a avut loc şi un episod amuzant. Eram în camera unde mă pansa, ma dădeau doamnele cu tot ce trebuia şi cineva tot umbla prin zona pubiană, mi-am dat imediat seama că încercă să îmi scoată sonda de pe tractul urinar, dar până să apuc să zic ceva era deja afara, mă uit uimit şi spun: mamă ce mare e, nu mă aşteptam, la care doamna doctor spune: cine puţa?, la care eu spun: nu doamnă, sonda, că puţa o văd în fiecare zi, cu toate că nu era un moment tocmai amuzant toată lumea a râs copios.

După vreo 4 zile mi-au scos şi prima drenă, iar după vreo nouă zile şi pe a 2-a. Le şi botezasem: Azorică şi Grivei, erau fix ca doi căţei cu care mă plimbam pe stradă.

Ţin să menţionez că 4 zile nu am avut voie să beau apă, doar să îmi umezesc buzele, iar în a 5-a zi am putut să mănânc puţin, era un sentiment minunat. În rest perfuzii peste perfuzii.

Am luptat câteva zile cu durerea, nu ştiam cum să stau, am aflat că orice mişcare trece prin abdomen. Drumurile la pansat mă extenuau – fizic şi psihic. Am menţionat şi într-o postare anterioară că  am simţit cea mai mare durere din viaţa mea atunci când doamna doctor a venit şi m-a zgâlţâit pur şi simplu de operaţie, m-am înverzit instant la faţă, am crezut că leşin, dar nu am reuşit. S-au speriat cu toţii, dar pur şi simplu era o reacţie personală dintre ale mele la durere, sunt sensibil, acesta este adevărul, nu suport durerea prea bine.

Mai erau unele momente când trebuia să merg la baie singur, începusem să am scaune, erau de culoare verde, ardeau ca şi cum aş fi mâncat ardei iute iar consistenţa lor era asemănătoare apei. Îmi lua aproximativ 40 de minute să mă dau jos din pat, nu puteam să mă îndoi singur de la mijloc, aşa că pur şi simplu mă târam până reuşeam. Însă am descoperit că totul e o chestiune de motivaţie: am fost pus în situaţia în care trebuia să mă mişc cît mai repede posibil ca să nu fac pe mine, m-am ridicat în 7-8 minute, dar până la urmă şi dacă făceam pe mine aia era, nu aveam de ales.

În total am avut 4 colegi de salon, toţi plecau acasă numai eu nu mai plecam să scap o dată pentru totdeauna de pansatul care mă seca de puteri. Pe final, în ultimele zile mă înarmam cu atâta putere să reuşesc să îmi schimb pansamentul fără să mă mai doară atât de tare încât nu mă mai durea aproape deloc, nici chiar cand mi-au scos firele sau ultima drenă. Pentru câteva zile facusem şi o mică infecţie la una dintre copci (am avut aproximativ 15) şi era necesar să bage acolo un instrument şi să apese ca să vadă textura lichidului care iese, momentele alea mă terminau. Pur şi simplu ţineam doctorii de mâini să nu mă atingă în zona respectivă.

Pe toată durata şederii în spital nu am ieşit nicio secundă afară – la aer, abia mergeam, unde să ies? Însă am primit nenumărate vizite de la oameni frumoşi, zilnic, prieteni, rude sau chiar oameni pe care îi văzusem de 3-4 ori în viaţa mea. Toate aceste chestii au fost de foarte mare ajutor. Nu mi-a lipsit nimic, am avut tot ce îmi trebuia.

Pe data de 20.05.2016 am plecat şi eu acasă, în sfârşit. A fost ziua în care am văzut operaţia pentru prima data. Era pe verticală, fix învers decât mă aşteptam, tocmai de aceea nu ar fi fost o idee prea bună să stau şi să cotrobăi eu prin manualele de chirurgie despre cum se realizează o operaţie de cancer la colon. Intram la idei, nevinovat.

Nu că ar fi fost urât la spital sau murdar, dar m-am bucurat tare mult că voi putea merge acasă,  ideea era să scap de pansat. Mi-am cumpărat un brâu de la farmacie să protejez zona operată, pe care, spre ruşinea mea, l-am purtat până pe 7 octombrie, însă pe final îl purtam doar când ieşeam din casă, mă simţeam protejat.

Cam aşa au decurs operaţia mea de cancer de colon şi zilele de după. În următoarea postare vă voi povesti cum a decurs recuperarea până la prima şedinţă de chimioterapie.

Ţin neapărat să postez şi căteva poze cu evoluţia cicatricei propriu zise, fără să uit să menţionez că timp de două luni m-am uns cu o cremă pentru a încerca să fac să mai dispară din semn. Am înţeles că ar fi trebuit să mă ung cam 8 luni, dar sa fim serioşi, asta era ultima mea problemă.