Un an de la operaţia de cancer de colon

Ieri, 09.05.2017 am împlinit fix un an de când am suferit operația de cancer de colon, iar în Vinerea Mare a Paștelui, pe 14.04.2017 am împlinit un an de când am fost diagnosticat cu această boală.

Încep prin a vă preciza că în cele ce urmează vă voi povesti diverse informații, ce am trăit, cum am luptat, cum m-am descurcat și multe altele despre ultimul colon an din viața mea – de la operația de colon și până la acest moment. Acest articol se referă strict la situația MEA și vă voi relata exact situațiile prin care am trăit EU fără a mă compara sau raporta la o altă persoană.

Țin să vă recomand pe această cale ca în cazul în care oricare dintre dvs are vreun simptom al cancerului de colon (apăsați aici pentru a vedea eventualele simptome ), sau cunoașteți pe cineva în această situație, fie el si o persoană oarecare, NU PIERDEȚI VREMEA, nici măcar o singură secundă, mergeți la medicii specialiști pentru a vă evalua starea de sănătate. Cancerul nu doarme niciodată, el distruge și distruge și distruge fără milă. Cu cât îl descoperim mai devreme cu atât putem să îl învingem mai ușor. În cazul meu, acesta m-a pus la pământ în mai puțin de 6 luni și ajunsese departe, la stagiul 3. Pe 19.11.2015 analizele mele de sânge erau fără cusur, iar la începutul lunii martie 2016 deja îmi era greu să merg pe stradă, aveam hemoglobina 7 (13,5 e valoarea normală la bărbați).

AȘA CĂ VĂ ROG FRUMOS, faceți controale periodice, mergeți la doctor ori de câte ori este nevoie, nu trebuie să îi dăm satisfacție bolii. Suntem puternici și îl putem ”termina”, dar trebuie să urmăm o strategie perfectă, ca într-un razboi, în fond cam asta e.

Ieri dimineață când m-am trezit știam ce zi e, normal, mă tot gândeam la ea de ceva vreme. Îmi aduc aminte destul de bine cum au decurs lucrurile acum un an, pe scurt: pe 08.05.2016, într-o duminică, m-am prezentat la un spital bucureștean pentru a începe lupta propriu-zisă cu o foarte parșivă maladie – cancerul de colon. Eram plin de speranță, chiar dacă știam că urmează zile grele de suferință, așteptam cu nerabdare acel moment. Am făcut pregătirea cu Fortrans pentru a 2-a zi, iar pe 09.05.2016 am suferit o intervenție chirurgicală în urma căreia mi-au fost rezectați 18 cm din colon, apendicele și  47 de cm din ileon.

Au urmat luni grele și pline de durere, fiecare mișcare pe care o făceam o simțeam până în adâncul abdomenului. Nu mă puteam da jos singur din pat, abia mergeam, am stat cocoșat vreo 4-5 luni, am purtat un brâu de protecție, nu aveam nici cea mai mică tragere de inimă să merg și să mă ridic din pat, a fost cumplit, dar ce bine că acum pot vorbi la trecut…

În luna iunie, pe 25 dacă țin bine minte am început cu prima ședință de chimioterapie, o ”minunăție” pe care nu cred că aș mai face-o vreodată. Au fost cele mai chinuitoare 3-4 luni din viața mea. Făceam la 14 zile, nu făceam în țară, deci la fiecare două săptămâni zburam. Am fost și însoțit, am fost și singur. Douăsprezece zile nu mă prea puteam ridica din pat: operația încă mă mai durea, aveam stări de rău, scaune de toate felurile, noduri în gât, piele sensibilă și multe altele, iar după aceea cam două zile îmi mai reveneam după care trebuia să plec la drum din nou.

Niciodată nu mi-au plăcut înțepăturile pentru analize de sânge, dar acum faceam săptămânal plus CT-uri, scintigrafii osoase, endoscopii, colonoscopii, RMN-uri.

Niciuna dintre aceste nu au fost plăcute, dar motivația de a învinge acest gunoi numit cancer era nemărginită. Orice ar fi trebuit să fac știam că va merita. Nu vreau să mai vorbesc că am ajuns un mâncător de frunze din cel mai mare fan al fripturilor, a trebuit ca peste noapte să renunț la o serie de lucruri fără de care până atunci nu aș fi conceput să trăiesc.

Dar, poate sună extrem de ciudat, însă cancerul de colon are și părțile lui ”bune”: am învățat să lupt, să fiu disciplinat, să radiez de optimism chiar și în momentele în care poate din afară păreau critice, în mintea mea nu a existat nicio secundă altă variantă decât victoria, am învățat să am priorități, să nu mă mai stresez, să nu mă mai supăr, să nu mai mi se pară mie că am te miri ce probleme. Oamenii au foarte multe false probleme, se consumă, se agită pentru orice porcărie și astfel ajung să se îmbolnăvească știindu-se foarte bine că acest gen de boală are și origini bine ancorate în stările emoționale. Pe scurt, astăzi ne supărăm de o chestie, mai apare încă una și încă una până ajungem să fim la capătul puterilor și boala să își intre în drepturi. Adevăratele probleme sunt legate de sănătate, dacă nu avem grijă de e abia atunci începem să dăm de bucluc și uneori chiar să ne zbatem între viață și moarte.

Un lucru minunat mi s-a întâmplat, am început să descopăr miciile bucurii ale vieții despre care până atunci auzisem de ele doar în teorie.

Am trăit o bucurie nemărginită când după câteva luni de dormit nemișcat pe spate m-am trezit dimineața dormind pe burtă, a fost minunat când într-o zi de octombrie (adică după 5 luni) am plecat de acasă și am uitat să îmi iau brâul, după vreo oră am pus mâna pe burtă mi-am dat seama că nu îl mai am și am zâmbit, nu mai aveam nevoie de el, mai făcusem un mic pas, îmi amintesc când am putut să car primul meu kilogram sau când fără să îmi dau seama am alergat 3-4 pași. Încă mă mai ”lovesc” de astfel de momente și credeți-mă că sunt neprețuite.

Am ales să vad doar partea plină a paharului, să nu văd o altă variantă decât vindecarea, să lupt, să nu dau satisfacție bolii, să strâng din dinți și să merg mai departe cu orice preț. Am încercat să nu mă mai gândesc la nimic din ce a fost, să uit și să merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oricine poate face asta. De ce să stau să mă gândesc tot timpul că boala poate recidiva ? DE CE ? E clar, poate recidiva, nu aș fi nici primul și nici ultimul căruia i s-ar întâmpla asta, însă atâta cât am opțiunea să îmi fac planuri de viitor și să mă bucur de prezent, de ce ar trebui să mă gândesc la lucruri negre. Am învățat că optimismul și mintea noastră ne pot vindeca așa ca prin minune.

Încă mai fac analize și investigații, dar acum sunt mult mai puternic, nu mă mai sperie niciun fel de înțepătură, merg acolo zâmbind, glumeam cu o doamnă asistentă spunându-i că dacă aș avea laborator acasă mi-aș putea lua sânge și singur.

În toată această luptă, de cele mai multe ori soarta este în mâinile noastre, iar dacă privim și tratăm boala cu dispreț, ca pe o mizerie ce e, avem foarte mari șanse să ieșim învingători.

Acum mă simt destul de bine, analizele sunt destul de bune, cu un mic minus în dreptul fierului, dar nu prea mai resimt simptomele anemiei, poate că m-am obișnuit cu ele sau poate că încep să recuperez fierul, dar ce contează… eu cred că sunt pe drumul spre glorie și dacă mintea-i fericită corpul nu are cum să nu fie sănătos.

SĂNĂTATE MAXIMĂ !!!

Lasă un răspuns